Cântatul după ureche este o căutare, și merge mult mai repede dacă o faci într-o ordine fixă. Găsește mai întâi tonalitatea, apoi nota de bas de sub fiecare schimbare de acord, apoi melodia deasupra. Majoritatea melodiilor populare sunt construite din trei sau patru acorduri, așa că odată ce ai linia de bas ai găsit de obicei deja melodia. Ghicitul nu dispare niciodată complet, dar ajungi să ghicești mult mai bine.
Începe cu basul, nu cu melodia
Aproape toată lumea face asta invers. Fredonezi melodia, o vânezi notă cu notă și ajungi la o versiune subțire, pe o singură notă, care nu sună niciodată ca înregistrarea.
Întoarce lucrurile. Ascultă în schimb cea mai joasă notă din mixaj, aceea pe care stă basistul, și găsește-o pe claviatură. Nota aceea este aproape întotdeauna fundamentala acordului, așa că găsirea ei îți dă tot acordul, nu o singură notă din el. Fă asta pentru fiecare schimbare și ai scheletul melodiei în câteva minute.
Încearcă trei acorduri înainte de orice altceva
Ia nota despre care ai decis că este tonalitatea. Numără în sus până la a patra și a cincea notă a acelei game. Cele trei acorduri construite pe prima, a patra și a cincea notă te vor duce prin surprinzător de multe melodii. În tonalitatea Do, acelea sunt Do, Fa și Sol.
Tratează asta ca pe varianta implicită, nu ca pe o scurtătură de începător, pentru că așa este construit repertoriul în realitate. Cartea lui Dominic Pedler, The Songwriting Secrets of The Beatles, numește asta trucul celor trei acorduri și dedică un capitol întreg arătând cât de mult din pop și blues nu iese niciodată cu adevărat din acele trei acorduri, chiar și în mâinile unor compozitori care puteau merge oriunde. Fă din ele primele trei încercări ale tale și vei avea dreptate mai des decât nu.
Învață să auzi care acord vrea să urmeze
Aceasta este deprinderea care separă pe cei care cântă lent după ureche de cei rapizi. În orice tonalitate, un acord se apleacă auzibil spre casă. Cântă Sol în tonalitatea Do și îl poți simți trăgând spre Do, ca o propoziție neterminată. Aceea este dominanta, iar Pedler dedică primul capitol motivului pentru care atracția este atât de puternică: nota aflată la un semiton sub casă urcă în ea, intervalul din interiorul acordului se strânge, iar basul coboară cu o cvintă, toate în același timp. Nu ai nevoie de teoria asta ca să o folosești. Ai nevoie să observi înclinarea, pentru că ea îți spune ce urmează înainte să fi cântat.
Merită știută și versiunea mai blândă. Un acord care pare că se așază acasă ușor, mai mult „amen” decât punct, este de obicei al patrulea acord care se rezolvă spre primul. Odată ce poți deosebi o aterizare dură de una moale, poți prezice majoritatea finalurilor.
Când un acord sună greșit și corect în același timp
Mai devreme sau mai târziu o melodie strecoară un acord care nu este în tonalitate, și aici oamenii hotărăsc că nu au ureche muzicală. Acel acord este o mutare cunoscută și are un nume.
Pedler le catalogează pe cele comune, iar trei acoperă cea mai mare parte din ce vei întâlni. Un acord minor acolo unde te așteptai la unul major, de obicei al patrulea, este împrumutat din tonalitatea minoră cu aceeași tonică, și de asta melodiile devin melancolice pentru o singură măsură. Un acord care se comportă ca o dominantă, dar te lasă pe un acord minor în loc să te ducă acasă, este surpriza deliberată, cadența întreruptă. Iar dacă auzi mereu un acord construit pe a șaptea notă coborâtă cu un semiton, fără urmă de sensibilă pe nicăieri, melodia este modală, nu își schimbă tonalitatea. Încearcă acele trei variante înainte să concluzionezi că melodia face ceva exotic.
